Am citit azi un interviu cu Mark Meyer, cofondatorul Camerei de Comerț Româno-Americane și în prima parte a atins câteva puncte sensibile despre care am tot vrut să scriu în ultima perioadă. Profit de situație și am s-o fac acum.
E România o țară frumoasă? Avem istorie, natură, cultură și oameni interesanți? Ar putea toate lucrurile astea să atragă foarte mulți turiști de pe dincolo? Răspunsul la toate este „Da, desigur!”.
Păi și atunci ce nu merge bine? Și aici răspunsul este foarte simplu, dar o să revin asupra lui mai încolo.
Citind interviul de mai sus, veți observa că domnul Meyer enumeră câteva probleme bine știute din turismul românesc, pe primul loc fiind infrastructura. Nu e un secret că avem drumuri proaste/neîngrijite/lipsă, că avem probleme la infrastructura feroviară, că porturile fluviale au un aspect de anii 60 și că aeroporturile sunt mici, puține și au legături prost-gândite cu orașele din împrejurimi. Sunt lucruri pe care le observă toată lumea și sunt discutate și iar discutate. De servicii nu are rost să vorbim. Știm cu toții cum sunt; proaste, piperate și, uneori, ridicol de amuzante.
Dar cred că mai degrabă ar trebui să vorbim despre un lucru mult mai important, anume despre pretențiile turistului român, individ care pune umărul, fără să știe, la felul în care se prezintă România ca obiectiv turistic în fața celor ce vin din străinătate. Am umblat anul trecut prin destule locuri din țară încât să îmi dau seama de ceea ce vrea cu adevărat românul de la o vacanță și am ajuns la concluzia că, în medie, acesta e un mediocru care se mulțumește cu servicii rudimentare, atâta timp cât ele îi satisfac stomacul și buzunarul. Am stat în pensiuni scumpe și de prost gust, am băut chestii banale și am gustat mâncare foarte proastă de mi-au ieșit pe ochi. Și când am ridicat problema, s-a ridicat din sprânceană. Oamenii ăștia care fac bani din turism nu realizează că de cele mai multe ori serviciile lor sunt de joasă calitate pentru că, mna, destui nu știu pe ce lume trăiesc și se mulțumesc să facă rulaj, dar în primul rând pentru că nu li se spune că au servicii de joasă calitate.
Turistul român e satisfăcut dacă are farfuria plină și dacă a plătit puțin pe porție; din păcate am observat lucrul ăsta la foarte mulți oameni din jurul meu. Poate să treacă peste prezentare, aromă și toate lucrurile proaste care se învârt în jurul unei mese atâta timp cât el consideră că a făcut o afacere bună. Și treaba asta e valabilă și în ceea ce privește cazarea. Orice pensiune de prost gust va avea clienți mulțumiți atâta timp cât asigură căldură, așternuturi curate și o baie cu apă caldă. Orice altceva pur și simplu nu contează. Și patronul de pensiune se limitează la atât. De ce să schimbe ceva ce merge cu bani puțini și efort minim?!
Dar cine altcineva să-l facă să-și îmbunătățească serviciile dacă nu turistul care-i calcă pragul? Nu zic să fim elitiști și să ridicăm fasoanele la rang de mare artă, dar nici să înghițim orice căcat în timp ce mimăm că avem o vacanță plăcută. Pentru că o bună parte din problemă e la noi, la cei care plătim pentru servicii și care nu sancționăm comercianții atunci când suntem luați de proști. Și pentru că, nefăcând asta, ei se obișnuiesc așa. Poziția turistului român nu ar trebui să fie cea de aplecat în față pentru ca orice gherțoi proprietar de pensiune sau restaurant să își facă treaba cu el.
Și, pentru a încheia, revin la vorbele lui Mark Meyer: „La rândul lor, românii ar trebui să nu se mai mulțumească cu puțin și să sancționeze serviciile de calitate îndoielnică. Să fii bine tratat este, până la urmă, un drept pe care fiecare dintre noi îl are și pe care nu ar trebui să îl încalce nimeni”.
P.S. Cât despre celălalt tip de servicii din turismul românesc… Am fost în 2008 în Bulgaria la Biserica Boyana (obiectiv de patrimoniu UNESCO renumit pentru frescele sale medievale de secol XIII) și în 10 minute (cât am avut voie să stăm înăuntru, pentru a nu periclita pictura) un ghid bătrân, știrb și cu o engleză impecabilă, m-a făcut pur și simplu să mă îndrăgostesc de zidurile alea; am plecat de acolo cu un album bogat în fotogafii, bilingv și foarte bine explicat, cel mai probabil tipărit de ministerul culturii de la ei. Apoi am fost, în 2017, la Mănăstirea Hurezi din Horezu, Vâlcea (tot obiectiv de patrimoniu UNESCO, renumită pentru arhitectura, pictura murală dar și pentru muzeul de artă medievală amenajat în incinta mănăstirii). Nici urmă de vreun ghid, nici de vreo broșură care să îți explice de ce obiectivul ăsta merită să fie în patrimoniul UNESCO, iar muzeul era închis. Când am fost la magazinul bisericii să îmi cumpăr ceva amintire (mă gândeam la un album așa cum mi-am luat de la Boyana, dar n-am găsit pentru că magazinul era plin cu cărți de-ale lui Daniel mare purtător de aur, de mătănii și cruci din plastic și de icoane cu Arsenie Boca) și să întreb de ce este închis muzeul, mi s-a răspuns că „din păcate nu are cine să stea cu turiștii, pentru că toate măicuțele sunt ocupate să pună murăturile pentru iarnă”.
diatriba lu' pestaloțiu 