Cosorul și blănița de samur – O viziune a Ninelului PSD-ist

Ninel Peia, deputat PSD de Ilfov (frumos, în bold, pentru că numai unui politician psd-ist putea să-i flatuleze mintea așa ceva), propune închisoare pentru profesorii care predau educație sexuală în școli fără să aibă acordul scris al părinților. Să etalăm, zic, intelighenția debordantă a sistemului:
1. Ninel (nume cu rezonanță puternică) zice că știe el câțiva elevi care au avut nevoie de consiliere psihologică pentru că au fost traumatizați de informațiile despre sexualitate pe care le-au primit din școli. Poate sunt copii de-ăștia prea ocupați cu tabletele și care n-au apucat s-o experimenteze pe aia cu „arată-mi-o pe-a ta și ți-o arăt pe-a mea”, deși bănuiala mea merge pe ăștia din familii cu prea mulți prieteni imaginari. Păi dacă ai ajuns, ca individ al speciei, la faza în care te sperie o mătărângă sau o crevasă… atunci, nu știu… poate nu ai ce căuta pe lumea asta, că așa merge mai departe treaba pe aici pe pământ, numai cu sex, coit, acuplare, împerechere, futai (și la propriu și la figurat), sesiune de călărit sau cum drăcie vrei să-i mai spui.
2. Ninel (același) mai zice că nu e împotriva orelor de educație sexuală dar, ca părinte, vrea să știe exact cine îi predă copilului său aceste ore, dacă persoana e pregătită și are gânduri curate. Păi de obicei persoana aia are ceva studii în domeniu, mai ales în ceea ce privește abordarea juniorilor; îi mai zice „pedagogie”. Sau poate Nineluș crede că anatomia și sexualitatea umană sună diferit în mintea unei persoane calificate în domeniul învățământului?! Ce-ar putea un profesor să le zică în plus unor elevi astfel încât să-i sperie, că sunt unii care se nasc cu două scule sau că sunt unele cu porecle ca „Largareta”? Păi atunci să încerce să cunoască mai bine cadrele didactice (normal așa ar fi la orice materie, nu doar la aia de care ți-e ție frică), eventual să le scoată la o cafea și să le pună întrebări capcană cu bukkake, frotting sau prolapse intercourse (da, știu, sunt evil!) și dacă nu trec testul, să-i vâre în temniță. Sau să pună profesor un preot care să le explice copiilor că împreunarea dintre un om și femeia lui (și numai așa, că altfel vine sfârșitul lumii) trebuie să se facă numai după sfânta taină a căsătoriei și că de boli și sarcini nedorite ne ferește Dumnezeu prin rugăciuni, pentru că orice se întâmplă pe lumea asta e doar cu voia Lui.
3. Și tot Ninel (cu șapca FuBu sub care-i gol tubu’) vine cu o completare, că n-ar vrea ca acea persoană să fie cumva gay, că poate, doamne ferește, i-o iau coconii pe arătură. Și să cităm: „Nu sunt împotriva educaţiei sexuale, dar eu, ca părinte, vreau să-mi dau acordul scris pentru că vreau să ştiu cine predă acea oră de educaţie sexuală copiilor mei, vreau să ştiu dacă acea persoană nu este cumva gay, vreau să ştiu dacă acea persoană e pregătită pentru aşa ceva şi ce conţine acea oră de educaţie sexuală”. Adică dacă ești gay (femeie sau bărbat), indiferent de cât de calificat ești în domeniu, nu ai dreptul să predai educație sexuală în școli pentru că un deputat retardat (pe care la rându-i l-au votat alți retardați care ne țin pe loc de atâția ani cu voturile lor de flămânzi) e speriat că și copiii lui o să învețe să facă dragoste în găurile nepotrivite și cu persoane de același sex. Vai, vai, acești monștri gay care ne strică progeniturile și societatea… Of ooof… Eu unul aștept să văd cât de mare o să fie amenda lui Ninel venită via CNCD.
4. Însă nu e bai mare, pentru că pe Ninel îl liniștesc cei de la Inspectoratul Școlar, fiindcă noi suntem în Evul Mediu și nu avem cursuri de Educație Sexuală. Avem, în schimb, un fel de ciorbă care se numește educație pentru sănătate, un curs opțional (pentru care cică au optat doat 6% dintre părinți) în care sunt amestecate alandala tot felul de informații despre viața sănătoasă în general. Pentru că așa vrea societatea bătută în cap care crede că la cursurile de Educație Sexuală copiii ar învăța cum să și-o tragă cât mai des și cât mai hardcore și, implicit, cum să păcătuiască, nicidecum să înțeleagă cum funcționează organismul lor și cum să se ferească de bolile cu transmitere sexuală și de sarcinile nedorite și de ce sunt importante igiena, atenția și respectul pentru propriul corp.
Copiii noștri vor ști că sexul anal e sexul din an în an, că sexul oral e sexul din oră în oră, că dacă-ți tămâiești penisul scapi de sculament, că toate bolile trec fără să faci nimic dacă ai răbdare și că oricum un copil aduce fericire în casă, chiar dacă-l faci la 13 ani și că toate lucrurile astea rușinoase trebuie să fie personale și ascunse și tabu și zdamăsii. Că așa vor nineii ăștia de care nu mai scăpăm și care văd lucrurile așa ca poza de mai jos.
finger-in-hand
P.S. Haideți ca de acum încolo ăstora să le spunem că au ninei pe creier!🙂

În jurul unei fracturi (cu Albatros)

Când vuiește, presa sportivă de duzină (de aceeași duzină ca – de exemplu – inginerii școliți în comunism, de al cărui număr masiv era nevoie pentru gloria eternă a partidului și care acum au aere de mari intelectuali) o face aiurea-n tramvai, da’ rău de tot; nu că aș fi avut pretenții de la Mazeta Sporturilor, ProStporc sau alte publicații de-astea cu neuronii în prepasiv.
Ieri am citit în presa autohtonă ceva titluri în genul „Alibec OUT de la EURO” sau „Alibec este diagnosticat cu fractură și poate rata Campionatul European” și sincer m-am speriat. Când unui jucător care a tras după el, jumătate de sezon, o echipă ce a ajuns în cele din urmă Campioana României i se pune în frunte ștampila de „incert”, te îngrijorezi, mai ales dacă ești împătimit al fotbalului frumos, dacă ți s-a făcut dor de anii în care ieșea lumea în stradă la fiecare victorie a băieților noștri și dacă mai vrei să trăiești asemenea experiențe. Și eu când mă îngrijorez, caut și mai multe informații (ia să faceți și voi așa, să vedeți ce bine e!), așa că m-am pus călare pe motoarele de căutare. Mare lucru n-am găsit ieri și bănuiam că s-a accidentat urât la vreun antrenament, că și-a făcut varză picioarele magice; cuvântul „fractură” sună… serios. Apoi, azi, am citit că e o fractură la mână și tot așa, mă gândeam că a căzut rău, că i-au făcut statuie de gips. Și apoi, tot citind, am aflat că unii medici îi recomandă operația, că altfel se prăpădește săracul. Și că tata Puiu Iconofilul e îngrijorat nevoie mare și că vine furtuna cu piatră și că vin lăcustele și rușii, turcii și Norii Negri din Bărbăteni (asta e o formație de muzică lăutărească de ’90 de pe la noi, un fel de Albatros de Valea Jiului, așa, să prindeți gluma)!
De abia azi am citit că omul are, de fapt, fractură de metacarpian 4, adică, în traducere, și-a fracturat un oscior din palmă (mi-e lene să explic mai în detaliu) într-un meci și acum îl jenează din când în când (ca practicant de baschet, știu cum e să ai degete mov și încheieturi varză). Nu moare, nu-i ies mațele, dar e fain să facem caz, nu?
Acum mă aștept, din zi în zi, să citesc prin această presă sprotivă autohtonă faptul că Alibec s-a tuns la zero și că i-a curs sânge, motiv pentru care nu-și poate lua garsonieră prin Prima Casă în Voluntari, acolo unde urmează să se transfere pe trei milioane de mărci, material scris de Ioanițoaia cu un marker alb pe o geacă de piele.
P.S. Dacă tot am vorbit de mărci și de presa de București, mai luați un Albatros.
Hai Folbalu!

„Mama lui de checiup…”

Recent m-am uitat la Nu Filmăm Să Ne Amuzăm și-am dat peste sintagma „sos checiup” într-un context amuzant. Și gândindu-mă eu, așa aiurea (că pe mine când mă ia, mă duce departe, așa cum ia Siretu’ prin Moldova), mi-am dat seama că nu am mai mâncat de ceva vreme așa ceva. Și apoi mi-am adus aminte de prima dată când am dat de ketchup și, implicit, de ideea de fast food. Își făcuse un vecin de scară un fel de așa ceva în cafe-barul pe care îl avea la parterul blocului în care am crescut. Omul venise din Cluj-Napoca (oraș mare, cosmopolit, caritas, una, alta) și adusese și în Uricaniul gri al anilor ’90 câteva elemente de capitalism; o combinație de hot-dog, hamburger și jocuri arcade, piperată cu striptease, Hațegana (pe vremea când era bună) și Cola Skip. Și gândindu-mă la toate astea, mi-a trecut prin minte faptul că nu am mai mâncat de mult timp un hot-dog de la mama lui, scăldat în de-alde muștărescu și ketchupescu, așa că mi-am zis că trebuie neapărat să-mi satisfac această poftă. Și-am plecat la vânătoare de cele necesare. Toate bune și frumoase până am ajuns într-un hipermarket la standul de ketchup. M-am pus să citesc ingredientele, am analizat, am cântărit bine și apoi am plecat furios. Numai mizerii la prețuri destul de mari. Nu sunt zgârcit, dar nici idiot și nici comod, mai ales când e vorba „pe dreptate”, așa că mi-am zis că trebuie neapărat să-mi fac propriul ketchup! Am ajuns acasă, am deschis vreo 10 tab-uri cu rețete, am ales vreo trei pe care le-am combinat într-una singură și m-am pus s-o fac. Și a ieșit bună. Vă zic și eu ce mi-au zis cei care au gustat-o🙂 Iacătă, dară, din ce am făcut:

Ingrediente

500 g piure (sau pireu, să se amuze a’ mică a lu’ Buică) de roșii la cutie

50 ml oțet din vin alb

3 linguri miere

1 lingură rasă de amidon

1 lingură rasă de muștar clasic

1 linguriță sare de mare

1 linguriță piper alb

1 linguriță rasă de scorțișoară

1 linguriță boia de ardei iute

2 cuișoare

1 cățel de usturoi mai mare sau doi mai mici făcuți pastă

1/2 lingură ulei (exclus ăla de măsline extravirgin, că e prea aromat)

1 lingură de oricare dintre astea ce urmează, după bunul plac: sirop de arțar, sirop de muguri de brad, sos teriyaki sau un amestec 50/50 de sos de soia și miere

Metodă de preparare

Pui toate prafurile și cuișoarele în tigaie, la foc mic, lași puțin să se încingă pe sec, apoi pui și muștarul, oțetul, uleiul și usturoiul și amesteci încorporând încet piureul de roșii în această mixtură. Amesteci ușor cam vreo 10 minute și apoi pui mierea și lingura aceea la alegere, închizi focul și continui să amesteci până se omogenizează totul. Lași să se răcească și tragi la borcan. Și pentru că are piper și boia de ardei iute (nu te speria, iuțeala e discretă) n-o să-ți facă floare prea repede. Și apoi, vorba poetului, mănânci și plângi.

Mi-au ieșit două borcane (într-unul am lăsat cuișoarele dar nu recomand pentru că împrumută prea mult din aromă sosului) cu numai… faceți voi calculul. Oricum, e mai ieftin și mai sănătos decât ceea ce se găsește la raft. Și pentru că ați citit răbdători până aici, de la minutul 28:16 până la 29:15 aveți scena care m-a amuzat teribil. Mama ei de scenă…🙂

”Despre femei” din nou

În ghilimele, pentru că nu-mi aparține, pentru că e real, savuros și pentru că nu mai pot de râs. Imaginați-vă un reporter natural și cam băgăcios și o femeie de o anumită etnie, ușor știrbă (glumesc. ușor cu ceva dinți) și cât se poate de sinceră și de simplă. Nimic mai frumos! Așadar, dialog între un reporter și o femeie, pe tema ”Despre femei”:

Reporterul: Ce părere aveți despre femeie?

Femeia: Foarte proastă.

Reporterul: Păi de ce?

Femeia (ușor emotivă, încercând să nu pară trivială…): Din cauză că, uite, este… (…și eșuând) bagaboante, curve pă stradă.

Reporterul (mirat): Femeia?!

Femeia: Păi… (întreruptă de către reporter)

Reporterul: De ce a ajuns femeia așa?

Femeia: Păi… că nu mai are valoare.

Reporterul: Femeia înșală, doamnă? Femeia dân ziua de azi? (încercând un ”mingle” cu scopul de a-i intra pe sub piele femeii)

Femeia: (cu o atitudie de pedagog…): Unili dintri iele da, mamă. Unili dintri iele da. (…apoi, tăind concluzia!) Da’ care are caractel și trebe să fie femeia supusa bărbatului, n-ar trebui.

Reporterul: Așa trebuie să fie, femeia supusă bărbatului?!

Femeia: Da. Io așa înțeleg, că femeia trebuie supusa bărbatului.

Reporterul: De ce?

Femeia: Fincă c-așa trebe lăsat de la Dumnezeu.

Reporterul: Dumneavoastră sunteți supusă, așa, bărbatului?

Femeia (sigură pe ce spune): Da, eu sînt supusa bărbatului.

Reporterul: Bărbatul cum se poartă cu o astfel de femeie?

Femeia: Cu mine să poartă bine. Nu știu cu altele cum să poartă. Bărbatu-meu mă respectă. Bărbatu-meu (întreruptă de către reporter)

Reporterul: Ce vă face bărbatul dumneavoastră?

Femeia (pe un ton ciudat, mândru și sfios în același timp): Toate plăcerili mele, da’ nu-i acasă, îi la pușcărie.

Reporterul (total surprins): Aoleu…

Femeia (cu o sinceritate dezarmantă): Să mor dacă te mint!

Reporterul: De ce s-a dus, doamnă?

Femeia: Păi fincă că s-a certat cu-n băiat.

Reporterul: Dacă era acasă vă făcea toate plăcerile.

Femeia: Toate plăcerili mi le făcea.

Reporterul (ușor acid): Și acuma cine vă face, doamnă…

Femeia (mândră de independența ei): Io singură.

Reporterul: L-ați iertat?

Femeia (parcă din ce în ce mai mândră): L-am iertat. Și dacă face două’ș cinci de ani, eu îmi aștept bărbatu’ mieu. Că alt bărbat nu găsesc.

Reporterul: Dacă vă vede, ce-i transmiteți? Spuneți-i ceva frumos soțului.

Femeia: Ce să-i transmit… că-l iubesc…

Reporterul: Cum îl cheamă?

Femeia (ușor duios…): Nicuță-l cheamă pă bărbatu’ meu. Ieu îi spui fericire toată viața mea și să vie-acas’, (…apoi mai serios) că am viață grea. Să mor dacă te mint…

Reporterul: Am înțeles, mulțumesc (întrerupt pentru o precizare prețioasă)

Femeia: Despre partea la criza la bani (zâmbind știrbește).

 

P.S. Femeia: Așa-nțeleg, da’ e mulți bărbați care nu respectă femeili. Am văzut și eu la televizor. Umblăăă… mă-sa cu fii-sa, ta-su cu sor-sa și tot așa. Și de-aia nu mai ne ține Dumnezeu pă pământ. Să mor de te mint…

P.P.S. Găsiți aici dialogul, dar am vrut să-l vedeți și prin ochii mei.😛 N-am adăugat și explicații pentru că îl încărcam prea tare. Dar las asta în seama voastră, că sunteți cu creierul creț.

P.P.P.S. Băiatul cu interviurile nu e neapărat o sursă de amuzament (îl urmăresc de ceva timp). Interviurile lui din mediul rural sunt filtrate (omul a recunoscut asta) pentru a evidenția fapul că astfel de oameni există. Rămâne la latitudinea noastră să gândim mai departe la lucruri mai triste, cum ar fi că oamenii ăștia au drept de vot sau că nu li s-au oferit prea multe șanse de la bun început și că nu pot fi condamnați pentru… simplitatea lor. E sistemul, dragii mei. E sistemul.

 

 

 

 

Să vă-nțep cu niște Sting?

Am s-o fac oricum. Asta pentru că în ultimele luni l-am redescoperit și i-am acordat mai multă atenție; ceva mai multă decât a-i porni muzica și a face de mâncare sau orice altceva cu ea pe fundal. Așadar i-am dat jos discografia, atât cea solo cât și cea de la Police, am ascultat cu atenție, am rumegat textele, am citit ce am prins despre el și despre viața lui, despre cine e și cine nu e. Și ce am descoperit? Un artist complex, un muzician desăvârșit, un om de calitate. Muzicalitatea lucrărilor lui e complicată, deși ai intenția s-o iei drept una ușoară, digerabilă (poate ne-o fi nouă mai ușor așa, nu știu, dar e o capcană în care eu picasem). Dar omul ăsta nu știe să fie simplu nici când e vorba de muzică, nici când vine vorba de text. În fine, n-am să continui cu detaliile, cu analizele și cu alte cele și am să vă las pe voi s-o faceți după bunul plac.

Am să las mai jos câteva piese mai neștiute sau ignorate pe care vi le recomand și de care ar fi păcat să nu abuzați; trecem peste English Man In New York, Roxanne, Fields Of Gold, Brand New Day, Desert Rose, Every Breath You Take, Shape Of My Heart, Every Little Thing She Does Is Magic, că pe astea le știți, da? Bun. Acum urmează alea de care ați uitat, alea pe care probabil le-ați auzit și nu știați că sunt ale lui și alea de a căror existență nu știați. Ordinea e aleatorie. Le-am pus așa, cu link, pentru că altfel se încarcă greu pagina și nu vreau să mă înjurați. Și-aș fi pus mai multe, dar riscam să vă plictisesc. So…

1. Sting – Fragile

2. Sting – If I Ever Lose My Faith In You

3. Sting – Angel Eyes; Soundtrack Leaving Las Vegas (1995)

4. Police – Message In A Bottle

5. Police – So Lonely

6. Police – Walking On The Moon

7. Sting – I Hung My Head

8. Police – I Can’t Stand Losing You

9. Sting – She’s Too Good For Me

10. Sting – Heavy Cloud No Rain

11. Sting – Moon Over Bourbon Street

12. Sting – A Thousand Years

13. Sting – My One And Only Love; Soundtrack Leaving Las Vegas (1995)

14. Sting – La Belle Dame Sans Regretes

15. Sting – I’m So Happy I Can’t Stop Crying

16. Sting – The Last Ship

17. Sting – Whenever I Say Your Name feat. Mary J. Blige

18. Sting – Everybody Laughed But You

19. Sting – It’s Probably Me

20. Sting – It’s A Lonesome Town; Soundtrack Leaving Las Vegas

Și un bonus care merge de minune când mergi cu mașina🙂

Funny trivia:

Sting e britanic. Englez, mai exact; nu, English Man In New York nu e despre când și-a cumpărat el apartament în New York prin Prima Casă, ci despre Quentin Crisp.

Sting e basist (nu băsist). Ar fi vrut Gâdea să fie, să aibă material mai mult.

Sting are o avere de aproape 200 milioane euro și 6 copii. Și a zis că nu le lasă moștenire nimic. La muncă, băieți!

Sting e agnostic. Zice că nu are o problemă cu Dumnezeu, ci cu religia în sine și că certitudinile acesteia sunt periculoase. Allahu Akbar!

Sting e Harkonnen-ul ăla ciudat și cu pătrățele din primul Dune.

P.S. Sting are și un album scos împreună cu un expert în muzica din perioada renașterii engleze. Se numește Songs From The Labyrinth și te poate duce într-o cu totul altă lume. Încearcă numai.

Rwanda, dar nu știu ce titlu să-i dau…

… în mare parte pentru că nu vreau să fac trimiteri în stânga și în dreapta și legături aiurea. Dar azi stăteam și mă gândeam la drama prin care trec cetățenii belgieni și, în mare, cetățenii Uniunii Europene. Și m-a trăznit și-am să vă spun de ce, mai pe scurt.

Știți voi, Rwanda, țărișoara aia din Africa Centrală și cu genocidul din anii ’90? Ce, nu știți? Păi în 1994 rwandezii s-au măcelărit între ei (opinia generală e că a fost vorba despre genocid, deși destui sunt de părere că de fapt ar trebui să se vorbească mai degrabă de un război civil). În numai 3 luni de zile au fost omorâți între opt sute de mii și un milion de oameni, majoritatea civili. Cum de s-a întâmplat una ca asta? Păi să începem cu începutul:

În Rwanda trăiesc două principale populații, populația Hutu (85%) și populația Tutsi (undeva în jurul a 10%), restul fiind de alte etnii, din alte țări etc. Opinia majoritară zice că cele două pretinse etnii ar fi cam același lucru, că dacă acum câteva sute de ani se distingeau prin trăsături fizice (de exemplu Tutsi fiind mai înalți și cu trăsături etiopiene), în urma căsătoriilor mixte cele două grupuri au cam devenit, în timp, una și aceeași etnie. Desigur, nu toți sunt de acord cu această teorie, de-asta vorbim acum despre ele ca fiind lucruri oarecum diferite. Niciuna dintre cele două nu este populație nativă, adică nu s-a format ca populație pe teritoriul actual al Rwandei. În fine. Principala lor formă de organizare era clanul. În timp clanurile au devenit mici regate iar din aceste mici regate unul, probabil administrat mai bine, a devenit dominant în zonă, astfel conturându-se un regat centralizat. Întâmplarea a făcut ca acest regat să fie condus de minoritarii Tutsi. În timp au apărut, desigur, reforme, legi și, implicit, diferențe între etnii, Tutsi fiind ușor privilegiați. Diferențele s-au făcut în mare parte în funcție de numărul de vite (dacă aveai multe erai Tutsi, dacă aveai puține sau deloc, erai Hutu) iar sistemul prin care funcționa societatea în acea perioadă permitea ca un Tutsi care-și pierdea vitele să devină Hutu iar un Hutu care obținea un număr considerabil de vite să urce pe scara ierarhică și să devină Tutsi. Adică dacă la începuturi diferențele dintre cele două etnii erau doar fizice, acestea s-au transformat în timp în diferențe de ordin social.

Ciudat, dar sistemul ăsta le-a mers bine un timp, cu frecușuri pe alocuri, desigur, dar nu foarte mari. Asta până ce au apărut în scenă misionarii catolici. Cum creștinismul a fost considerat de la începuturi o religie a săracilor, a prins bine între populația Hutu și a întâmpinat rezistență din partea Tutsi. Nu a durat mult până ce teritoriul a devenit colonie germană (în mare parte ușa asta fiind deschisă datorită luptelor interne pentru putere, populația regatului fiind din punctul ăsta de vedere divizată, făcând implicarea germană mult mai accesibilă) și apoi, după primul război mondial, colonie belgiană timp de câțiva zeci de ani. Ce-au făcut băieții ăștia europeni pe acolo? Păi, probabil fără să-și dea seama sau să le pese prea mult, au adâncit și mai tare prăpastia dintre cele două etnii. De exemplu au preluat sistemul social care exista deja și l-au ”instituționalizat”, proces care s-a dovedit a fi dăunător. Sau pentru a grăbi convertirea, au luat pământurile de la Tutsi și le-au dat acelor Hutu care voiau să treacă la creștinism. Apoi, în încercarea de a păstra o stabilitate în zonă și de a merge pe mâna etniei care deținuse prin tradiție puterea în zonă, au sprijinit minoritatea Tutsi (politic și cultural), în defavoarea celeilalte etnii majoritare. Apoi, prin ’59, și-au dat ei, belgienii (și când zic asta mă refer la cei din conducere, la factorul decizional), seama că au dezavantajat etnia Hutu majoritară și au întors foaia, sprijinind-o politic și sprijinind indirect discriminările reciproce dintre cele două etnii.

Vă sună cunoscut? Hint to the Palestina hint, hint? De aici lucrurile au luat-o razna și au culminat cu sus-numitul genocid. Și același lucru s-a întâmplat și în Burundi (chiar mai nasol, Burundi având parte de două șarje de genocid), amândouă țările, istoricește vorvindă, fiind legate ombilical. Și știți ce e interesant? În Rwanda s-au măcelărit creștini între creștini (adică hardcore evil shit, cum ar fi un caz în care rwandezii vizați s-au refugiat în biserică și părintele a anunțat autoritățile care au demolat clădirea cu tot cu oameni în ea), întrucât musulmanii rwandezi (vreo 2% la vremea aceea și din ambele etnii) nu au vrut să participe la așa ceva. Ba dimpotrivă, există mărturii cu musulmani salvând oamenii de la moarte sigură; destui supraviețuitori ai genocidului au trecut la cultul lui Alah după experiența asta. Astăzi, ironic, niște ”musulmani” au făcut exact inversul la Bruxelles. N-am să marșez mult pe tema genocidului, dar mai multe găsiți aici.

Ideea finală (că m-aș fi lungit mult și bine) e că sunt atât de multe concluzii de tras de aici, după cele întâmplate azi, încât te apucă durerea de cap. Greșelile celor ce au pretenția că ne conduc, sforile pe care le trag prostește și cu o oarbă încredere, se răsfrâng, din păcate, asupra cetățenilor simpli. De asemenea ușurința cu care acceptăm noi ceea ce ni se servește ne face vulnerabili, de la restrângerile libertății până la ideile preconcepute că unii sunt mai nepătați ca alții, idei care vin și pleacă dacă nu le băgăm în seamă. Nu am ales expunerea asta pentru a da cu piciorul în coasta Belgiei (departe de mine, deși poate pare așa) ci pentru a scoate în evidență că o politică trasată de sus și tratată cu lejeritate poate duce la moartea oamenilor nevinovați, așa cum s-a întâmplat azi, sau așa cum s-a întâmplat acum două decenii.

Scurtă considerațiune privitor la educațiune

Un om educat se respectă și respectă funcția pe care o are și, implicit, profesia pe care o exercită. Respectă ceea ce e, drumul pe care merge și tot ceea ce există în jurul lui. Dacă nu e educat, nu respectă nimic din toate acestea. Asta e adevărata problemă cu care se confruntă societatea românească. Politicienii, polițiștii, medicii, funcționarii publici și toate persoanele care într-un fel sau altul ne creează discomfort prin breșe în bunul simț nu sunt altceva decât oglinda societății pe care am modelat-o prin toleranța care, nu de puține ori, ne caracterizează. Nu ar trebui să îi arătăm cu degetul atunci când ni se întâmplă o nedreptate venită dinspre ei. Nu avem absolut niciun motiv să ridicăm pumnul și să urlăm. Știți de ce? Pentru că oamenii ăștia nu se nasc într-o anumită sectă de unde sunt puși special acolo pentru a ne crea nouă probleme. Nu sunt dintr-o altă rasă și nici de pe altă planetă. Ei nu sunt altceva decât copiii intoleranței noastre. Oamenii ăștia suntem noi, doar că refuzăm să vedem asta. De fiecare dată când aveți de a face cu asemenea persoane, gândiți-vă că e ca și cum v-ați uita în oglindă.

Educația ne face de multe ori să facem pasul dificil dinspre egoism, lăsându-l în spate. Pentru că un om educat care are un profund respect pentru ceea ce a construit de-a lungul anilor, pentru caracterul și condiția lui, duce o luptă în a depăși această limită, acest instinct uman inferior. Și de multe ori îi iese fără să își dea seama. Și realizează că singura metodă prin care ar putea să-i facă pe acei oameni de mai sus să dispară este în primul rând să ia atitudine. Nu cred că există ceva mai demn de luat în seamă, mai ales în dreptul oamenilor simpli, decât un om educat care ia atitudine.

Atitudine în ceea ce-l privește, că de puterea exemplului vorbim aici, desigur.

Pentru toți ceilalți există un citat dintr-un clasic în viață, dar vă las pe voi să-l ghiciți:

”Eu nu vreau să fiu civilizat, că eu nu sunt civilizat. Eu vreau să-mi sugi p%#a.”

Când e rus, moldovanul nu-i român

Pentru frații de peste Prut perioada asta e mai dificilă. Perioada e dificilă pentru că situația e dificilă, pentru că situația a fost tot timpul dificilă, mai ales în ultimii… să zic 25 de ani. Pentru că Moldova e un faeton la care trag trei mârțoage care nu se înțeleg în grai. Că ota-i vișta, că ceaua-i hăis, că pryamo-i nalevo sau cum drăcie s-o mai zice, își tot dau cu stângu-n dreptu de dragul iubirii de patrie. O mârțoagă-i de Ural și trage tare înspre est unde aerul miroase a gaz, a vodcă, a perestroika, a Chiril și a Metodiu. O mârțoagă trage-nspre apus la mămăli… ăăăsta… la polenta, la cetățenii, burse gratuite și la bătut obrazul opincarului român cum că ”di șii gloaba ungureascî o fost mai cu moț și pi mini mi-ai lasat sub talpa rusnacului„. Și a treia mârțoagă-i priponită, scrutează pârloaga pe care o crede a ei și se zbate între materialiste bălaie, și bâci, fie ei unioniști sau comuniști, fără să se plângă prea mult pentru că, orice ar fi, îi pizdeț, cum se zice în liîmba moldvineascî. Si mârțoaga aiasta ultimă-i făloasă nevoie mare, infatuată-n propria-i prostie, după cum zicea un bâc mai carpatin. Și are și fluctuații de memorie în funcție de cum bate crivățul (hint to the hint, hint!). Și-mi trece prin cap un fragment citit recent într-o carte și care m-a făcut să mă gândesc și să mă minunez de memoria asta scurtă pe care o au anumiți basarabeni uneori.

„… Și, când am trecut granița, nici n-am trecut bine granița, că dintr-o parcare a ieșit o Volgă. Și am zis…

Era poliția…

Nu, nu era poliția, era civilă, da’ rusească. Că trecusem granița, trecusem Prutul la Albița. Ceasna-Huș-Albița. Și i-am zis antrenorului, zic: „Bă, fii atent că ăștia sunt securiști”. Și am mers în imensitatea măreției Uniunii Sovietice, nu-ți mai spun că chiar ne-a venit și să plângem, dacă este important acest lucru, am trecut prin Basarabia. Și de câte ori ne-am oprit, veneau la noi românii și plângeau și cerșeau pâine. Și le-am dat toată mâncarea noastră care am avut-o, uite că îmi vin lacrimile și acuma. Așa erau de… necăjiți (emoționat, roagă să oprim puțin reportofonul). Îmi cer scuze, sunt mai sentimental, m-a întors pe dos, și acuma mă întoarce pe dos. Și am trecut Nistrul pe la Hotin, țin minte extraordinar, și ne-am dus în acest drum foarte lung…”

Da-i pizdeț oricum!

P.S. Perete-n perete cu mine stau în chirie doi basarabeni rusofili, un el și o ea, studenți (el mai mult pe acasă, ea mai mult pe la școală) ca frații sau ca pentru frați. Când m-am dus să-i întreb de ce nu dau indexul la apă, m-a întâmpinat el cu roșu în obrăjiori de rușine (a crezut că m-am dus să-i atrag atenția că trance-ul a la anii 2000 pe care în ascultă e cam tare) și cu o limbă română așa cum numai la Sevastopol se vorbește. Habar n-avea ce vreau de la el. După ce a înțeles, prin gesticulări italienești și cuvinte clare și răspicate din partea mea, că într-o anumită perioadă a lunii trebuie să privească înspre ceasul de apă și să comunice domnișoarei care tot pune ampulea hârtii imprimate prin scară numărul pe care-l vede pe ceas, am plecat mulțumit de lecția dată, iar el s-a întors la udat florile în chiloți pe DJ Aligator sau ce zdamăsii făcea până să-i bat la ușă.

P.P.S. Ea are un râs care e un fel de combinație între vrăjitoarea cea rea din Oz și Alvin the chipmunk

Metroul Vieții

Țin minte că la ceremonia de absolvire a facultății, șuie așa cum a fost ea, am suferit cumplit de pe urma comodității fruntașilor anului. În stilul în care s-a făcut și încă se face învățământul superior la noi în țară, adică fușărit, așa s-a decis și colega noastră șefă de an să-și prezinte speech-ul de mare mahăr într-ale mass-mediei. Jurnalismul, atât cât îl înțeleg limitații, n-ar însemna, până la urmă, decât să iei informațiile de la mai multe surse și să le reformulezi, să nu-ți urle unii că freci menta. Așa mi-a venit si dumneaei cu o expunere în nenumărate acte a originalei alegorii a ”trenului vieții” care te duce și te întoarce și din care te mai dă TF-ul jos din când în când pentru că ”ie grele, nu ie bani”. Și țin bine minte momentul pentru că am fost realmente furios din nenumărate motive pe această domnișoară. Adică la prima ta facultate termini ca șef de an și ai ocazia să ții un discurs în vața pulimii și e atât de important evenimentul pentru tine încât (dați-mi voie să exagerez și să fiu malițios) cu jumătate de oră înainte arunci un ochi pe YouTube și vezi tâmpenia aia cu trenul vieții și-ți zici că e mai potrivită decât ceva sincer, scurt și original. Și scurt. Asta pentru că toată călătoria cu personalul a durat câteva zeci de minute bune, iar eu aveam pe mine un costum de primăvară-toamnă și afară erau vreo 30 de grade și înăuntru eram mulți și transpirați și mirosea a toate parfumurile femeiești din lume (că așa e la jurnalism, pe lângă mândrele înfipte și hotărâte să facă treabă bună, se rătăcesc multe țoape care cred că vor urma să facă ore de sală – să nu le fluture tricepsul când fac tai-tai telespectatorilor cu microfonul în mână – și cursuri de dicție pe text mediocru cu expresii pe care niciun român nu le folosește uzual, pentru emisiuni ca Iartă-mă sau Surprize Surprize). Am slăbit atunci vreo trei kile, fără exagerare, destul încât să se reactiveze naftalina Raid din lâna costumului.

Dar destul despre asta. Ce a fost, a fost, la final toată lumea ajungând cu bine la depou. Mi-am zis, însă, că pot și eu să fiu original pe tema asta, așa că m-am gândit la metrou, la iubirea mea mecanică, vizibil viermo-dinamică și plină de persoane în panică. Pentru că încă de când te naști, în fiecare dimineață în care trebuie să pleci la serviciu (nu la servici și fără prejudici), nu ai habar dacă drumul îți va fi unul lin în care metroul ajunge la timp, în care nu te picură în cap ca la Dimitrie Leonida sau în care nu miroase a canal ca la Unirii 2. Trăiești cu o frică permanentă, dar, cum în viață trebuie să fii pozitiv, așa pleci de acasă și tot așa ți se și întoarce pe dos tonusul. Metroul se joacă cu tine. Spre deosebire de trenul vieții, metroul vieții îți cară cu el nu doar leșul, ci și gândurile și pornirile violente și chiar și pe cele amuzante. În metrou te transformi într-un egoist, într-un individ care e nevoit să devină egoist, asta pentru că e înconjurat de oameni egoiști care au fost și ei la rândul lor nevoiți să devină egoiști; totul există deja și decurge natural astfel încât să nu poți da vina pe nimeni și pe nimic și doar să-ți vină să accepți. Și singura scăpare din această strânsoare e să o iei razna. Să râzi de omul de la țară, obosit și debusolat de haosul capitalei, care te întreabă timid încotro trebuie s-o ia ”spre Brânconeavu”, să te enervezi pe hipsterița de căcat îmbrăcată ca Chaplin, cu pălărie în aceeași notă – dar cu urechiușe – și să simți nevoia să te apropii mai mult de ea pentru a o urî mai de aproape, sau să te debusoleze când un tip mignon și tuciuriu îți zice, pe cel mai gay ton posibil, că strânge fonduri pentru un copil care e orb 90 la sută etc. Altă șansă nu ai, pentru că de oamenii din jurul tău poți fi sigur doar de lucrul de mai sus și de nimic altceva. Oamenii vor tot. Vor să intre la gura de metrou în fața ta, vor să ajungă cât mai repede la peronul ce le promite liniștea efemeră (chiar dacă își dislocă umerii sau șoldurile în încercarea lor aducătoare de nenorociri și decepții), vor să intre primii în metrou, să-l cucerească pe deplin. Vor să își ocupe cât mai repede locul, să-și vadă rostul stabilit, vor să obțină liniște și odihnă măcar pentru corpul lor și te urăsc pe tine când reușești lucrurile astea înaintea lor. Așa că vor în continuare. Vor scaunul liber de lângă tine iar când acesta se ocupă, vor scaunul de sub tine și o vor și pe persoana de lângă tine și uneori și obțin lucrurile astea, chiar dacă numai pentru vreo două stații. Și apoi vor ce ai tu pe tine și vor și ce ai în buzunare și vor și ce ai în portofel și vor și ce ai în suflet. Și apoi se dau jos bucuroși, obosiți și satisfăcuți. Și e o iluzie pe care o creează metroul vieții, o iluzie că merită.

Și cu toate astea există speranță în acest metrou al vieții, așa cum descoperi la băiețelul care-și unge ostentativ și cu o plăcere enormă pe față înghețata proaspăt desfăcută, totul spre amuzamentul tatălui și spre disperarea mamei; pentru că așa e în viață când doi trag la aceeași căruță, unul suferă și altul se amuză, ca Țiriac și Năstase. Speranța constă în murdăritul pe față și apoi în uitatul în geamul ușii (pe al cărui buton apasă în disperare oamenii care nu mai suportă presiunea metroului vieții și a vieții din metrou). Speranța în metrou e să te vezi în geamul acela jegos și să te întrebi că, dacă ți-ai murdărit deliberat fața, ce ai făcut pentru conștiința ta și pentru sufletul tău. Și uite așa te îmbărbătezi că de mâine schimbi mijlocul de transport în comun pentru că simți că metroul îți devorează tot timpul. Și te minți și nu faci nimic până la urmă. Dar nu e ceva deosebit cu tine. Dormi liniștit, copile. Metroul, acest excelent mijloc de transport al ideilor și al senzațiilor, te așteaptă cuminte la mereu aceleași alte călătorii cu mereu același alt deznodământ. Până ți se termină cartela.

Și uite așa a început să iasă și din sacourile voastre miros de naftalină. Noapte bună și la păstrare cu voi! Vă pup.

P.S. Și asta e pentru că ați avut răbdare😉

Ceva despre Piața Universității, că tot e în trend

În plin avânt electo… Pardon! M-am prea obișnuit ca orice lucru ce pare benefic țării ăsteia să se întâmple – sau, cel puțin, să lase impresia că se întâmplă – în perioada preelectorală. Desigur, este vorba despre Iliescu și ceilalți actori ai perioadei la care fac referire în titlu. Normal, pentru generația mea, ăștia născuți în deceniul ’80 și care au gustat din plin perioada de tranziție a anilor de după revoluție (cu greutățile și umilințele de rigoare), redeschiderea dosarului Mineriadelor și, implicit, punerea sub învinuire a unor indivizi care pur și simplu ne-au îngropat viitorul este văzută, cum altfel decât o victorie. Cel puțin, din confortabilul pat din care tastăm și navigăm pe internet, pare a fi una măcar de moral, așa… să avem noi impresia că ni s-a făcut dreptate și că n-am fost degeaba o generație de sacrificiu.

În fine. Discutând astăzi pe subiect cu o colegă de muncă pe care o apreciez așa, la prima vedere, fără să o cunosc foarte bine (știți cum se întâmplă, pe unii oameni îi simți imediat că au ceva special) și elaborând și etalând opinii, la un moment dat, după o pauză de câteva secunde în care a lăsat impresia că trebuie să gândească foarte bine, îmi spune pe un ton foarte serios și foarte cald în același timp: ”Iulian… ce știi tu despre Piața Universității? Ce informații ai despre ceea ce s-a întâmplat acolo?”. Surprins de întrebare – înainte de asta îi spuneam că au început să apară glume cu Iliescu și acuzația de genocid ce i se aduce, așa că ruperea de ritm în discuție m-a făcut să tresar puțin – mi-au trebuit câteva secunde să mă gândesc la un răspuns cât mai sumar și mai acurat. I-am spus că situația creată în urma revoluției a adus în față două puteri politice care au folosit ca masă de manevră cetățeni cu nevoi și aspirații (cei din opoziție care s-au folosit de cei care nu mai voiau comuniști la putere, recte de ”golanii” intelectuali și studenți deziluzionați de rezultatul revoluției, iar ceilalți de la putere care se săturaseră de presiunea protestelor și au apelat la armată, la muncitorii de la IMGB și la minerii din Valea Jiului), tabla de șah a amândurora fiind Piața Universității. Distinsa mea colegă m-a ascultat, a închis puțin ochii, probabil să-și construiască viitorul discurs și mi-a spus:

”Uite, hai să-ți zic ceva din punctul de vedere al unui om care a fost prezent acolo, că tu ești prea tânăr și poate nu știi destule pe subiect. Eu stăteam atunci în Sectorul 5 și aveam în blocul unde stăteam un vecin, un tinerel cam așa ca tine, cu plete, cu barbă, dar care era așa, mai zurliu din fire. Îl știam de mic, a crescut acolo lângă mine și știam că are probleme psihice și un ușor retard. De multe ori îl apucau crizele din senin, că na, era bolnav bietul copilul. Băiatul ăsta a fost unul dintre cei mai activi și vociferanți protestatari de acolo din Piață. Am rămas uimită când l-am văzut. Adică ăștia voiau să schimbe țara? Pe lângă asta, în perioada în care încă trăia Ceaușescu, aveam în cartier securiștii de serviciu care aveau sarcina să ne scoată din case de fiecare dată când trebuia să se organizeze vreo paradă în cinstea ”distinsului”. Erau două tipe ale dracului, de-astea numai cu liceul, care n-aveau altă șansă de afirmare decât prin Securitate, Goage și încă una Scripcaru. Ei, Goage cel puțin a fost unul dintre principalii coordonatori din Piața Universității. Când am văzut-o acolo am rămas șocată. Ei, de la asta mi s-a tăiat. Iulian, degeaba se bucură lumea acum de ceea ce i se întâmplă lui Iliescu. Că dacă puterea, după revoluție, ajungea cu adevărat în mâna clasei politice de atunci, poate acum eram mult mai bine. Dar a picat în mâna securiștilor. Ei au coordonat totul. Ei l-au omorât și pe Ceaușescu și ei sunt responsabili de tot ce s-a întâmplat în anii ’90. Și tare mi-e că încă mai coordonează. Că au vrut să pună mâna pe tot și să-și facă afacerile lor în liniște, să se îmbogățească pe cârca proștilor și n-au putut cu atâția ochi pe ei.”.

Am continuat apoi despre cât de ”simplu pion” a fost și Dinescu la revoluție și despre cum minerii nu sunt de condamnat pentru ceea ce s-a întâmplat pe 14-15 iunie în București, intrând în categoria celor manipulați, care chiar au crezut că pot schimba ceva în ’90. Mi-a mai spus colega, vizibil afectată, că a votat corect o singură dată, pe Rațiu și că de atunci și-a anulat votul la fiecare scrutin pentru că a considerat că nu mai există opțiuni sănătoase pentru România. N-am mai apucat să-i spun că și printre mineri au fost securiști, încă din ’77 de după greva din Lupeni și că de-aia le-a fost așa de ușor să-i manevreze, dar probabil știa și ea lucrurile astea. Și n-am mai apucat să-i spun despre mica mea victorie de moral în eventualitatea în care Iliescu e condamnat, dar poate o să realizeze pe parcurs.

« Older entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

%d blogeri au apreciat asta: